Semnificatia traditiilor

De la Portal semantic Pagini Favorite

Semnificatia traditiilor

Nunta a fost din timpuri străvechi unul dintre cele mai complexe ritualuri din viaţa unui cuplu. Aceasta se desfăşoară diferit, în funcţie de zona şi de perioada existentă. Însă sunt anumite secvenţe ce se regăsesc pretutindeni. Pe parcurs, s-au mai adaptat mediului social, însă esenţa a rămas aceeaşi. Nu te mai lasa pe mâna soacrei sau a vecinelor mai în vârstă, care “le ştiu pe toate”. Află acum tot ce este legat de acest obicei străbun.

După o perioadă nu prea lungă de prietenie, aproximativ “un an şi o vară“, cum se mai spune prin sudul ţării, tinerii decideau să se căsătorească. În această situaţie, feciorul trebuia să le comunice părinţilor această hotărâre, cerându-le consimţământul. Dacă fata şi mai ales familia ei erau plăcute de familia băiatului, se decidea ca cineva din neam, un unchi sau un vecin de încredere, împreună cu feciorul, să meargă la fată acasă, “în peţit” sau “la tocmeală“ cum se spune prin Ardeal. Între timp, şi fata îşi anunţase părinţii despre intenţia de a se căsători, povestindu-le despre ales.

Din acest moment, începe scenariul nunţii româneşti, care reuneşte nenumarate secvenţe rituale, fiecare având funcţii simbolice (de menire a belşugului şi a norocului în viaţa de familie a noului cuplu, de protecţie în faţa unor forţe malefice stimulate/ trimise de suratele invidioase sau de vechi duşmani de familie), dar şi rolul de a marca ceremonialul, cu mare fast uneori, desprinderea tinerilor din grupurile lor de vârsta şi de casa părintească.

Căsătoria
Termenul de căsătorie trimite spre înţelegerea “laică” a legăturii oficializate de legislaţia în vigoare, prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru două persoane de sex opus, ca urmare a alegerii şi hotărârii libere a celor doi. Căsătoria are valabilitate pe tot timpul vieţii

Pregătirea zestrei
Acesta reprezintă cel mai dificil şi laborios moment dintre preparativele pentru nuntă. Pregătirea zestrei se face totdeauna cu mult timp înainte, practic de la naşterea fetelor. În fiecare familie se lucrează foarte mult, cu mare trudă şi cheltuială, pentru realizarea diverselor categorii de ţesături şi pentru confecţionarea pieselor de costum, ce urmau a constitui “darurile miresei” pentru naşi, cuscri, chematorii la nuntă, nuntaşii de rând. Pentru a reuşi să le pregăteasca la vreme – să nu uităm că în trecut fetele se măritau foarte tinere, pe la 14-16 ani – la făcutul zestrei participau nu doar fetele, ci întreaga familie: mama, mătuşile şi bunicile, iar uneori se mai solicita şi ajutorul femeilor specializate în ţesut şi brodat.

Cererea în căsătorie
Daca v-aţi găsit perechea şi vreţi ca alături de această persoană să vă continuaţi viaţa, atunci este timpul să treceţi la fapte! Convenţiile deceniilor trecute au fost uitate, astăzi existând o multitudine de moduri de a-ţi declara sentimentele şi de a-i face persoanei iubite o surpriză şi o zi de neuitat într-o manieră originală. Cererea în căsătorie trebuie însoţită de un Inel de logodnă, simbol al legăturii veşnice.

Inelul de logodnă
Inelul de logodnă reprezenta în trecut însemnul unei femei prin care aceasta lăsa de înţeles eventualilor curtezani că este deja promisă unui anumit bărbat. Piatra inelului de logodnă sugera statutul social pe care acel bărbat îl avea. Cu cât era mai înstărit, cu atât piatra era mai rară şi mai scumpă. Tocmai de aceea, se considera că dragostea adevarată este reflectată de diamante, cele mai rare şi mai scumpe pietre preţioase. Alegerea inelului de logodna este o adevarată artă, cu atât mai mult cu cât viitoarea soţie îl va purta la mână pentru totdeauna. Inelul de logodnă este oferit fetei, de obicei, în momentul cererii în căsătorie, iar acceptarea acestuia înseamnă un “DA” pentru petrecerea vieţii împreună.

Peţitul
Peţitul este vizita efectuată de către mire (eventual împreună cu prietenii săi cei mai apropiaţi) la părinţii miresei, pentru a le cere consimţământul în vederea căsătoriei. În zilele noastre, de cele mai multe ori peţitul este o formalitate, şi de regulă părinţii sunt înştiinţaţi după ce mirii au luat deja hotărârea să se căsătorească. Indiferent că vizita la părinţi are loc înainte sau după ce mirii au decis căsătoria, peţitul se încheie cu ciocnirea unui pahar de şampanie, eventual chiar cu o mică petrecere.

Naşii
Naşii sunt martori şi garanţi ai temeiniciei angajamentelor şi jurămintelor reciproce luate de viitorii soţi, ai trăiniciei legăturii lor pentru tot restul vieţii. Din această cauză naşii pun la rândul lor mâna pe cununii, alături de preot. Ei sunt faţă de miri nişte părinţi spirituali, sfătuitori şi îndrumători ai acestora. Tradiţia spune că atunci când viitorii miri îşi caută naşi, mai întăi îi vor întreba pe naşii de botez ai mirelui dacă vor să-i cunune şi apoi, dacă aceştia au refuzat, ei vor căuta naşi în altă parte. Deasemenea, pot fi mai multe perechi de naşi la o singură nuntă.
* În atribuţiile naşilor intră: achitarea bisericii;
* cumpărarea lumânărilor;
* voalul, turta şi basmaua miresei;
* naşa găteşte mireasa şi o conduce la biserică;
* la sfârşitul petrecerii naşa găteşte mireasa şi îi pune pe cap o basma, semn că a intrat în rândul femeilor măritate;
* naşul trebuie să bărbierească mirele.

Ploconul
Acesta reprezintă primul cadou pregătit de viitorii miri celor pe care aceştia şi-i doresc ca naşi. Ploconul cuprinde o găină (sau alt tip de pasăre – pui, curcan, raţă, etc), o sticlă de vin sau şampanie, grâu, ulei, zahăr. Conform tradiţiei, mirii se duc la naşi neanunţaţi, ciocănesc la uşă şi spun “naşule, am venit cu ploconul….uite-l! Ne cununi ori ba?”. Naşul trebuie să inspecteze cu atenţie ploconul, şi dacă este mulţumit de ceea ce se află în coş primeşte darul: “Da, finule! Dă ploconul încoace şi să fie cu noroc!”. Dacă nu este satisfăcut, poate înapoia darul: “Cam sărăcuţ ploconul…luaţi-l cu voi şi mai veniţi când mai creşte!”, iar acest lucru înseamnă că nu este de acord să-i năşească.

Mireasa
Tradiţia spune că mireasa trebuie să fie îmbrăcată în alb la ceremonia religioasă, ca simbol al purităţii spirituale. Ea trebuie să mai poarte ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva bleu şi o monedă. Astăzi, ceva vechi – o bijuterie de familie – reprezintă legatura viitorului cuplu cu familiile părinţilor; ceva nou – rochia de mireasa – este considerat ca aducător de noroc; ceva împrumutat – o batistă cu dantelă sau orice alt obiect – are rolul simbolic de a reaminti cuplului că pot conta oricând pe ajutorul familiei şi al prietenilor. Ceva bleu (albastru), simbolul credinţei şi al loialităţii este reprezentat de jartiera (albastra). Moneda este simbolul unei vieţi prospere.

Bărbieritul mirelui
Acest obicei reprezintă tranformarea flăcăului în bărbăt. Unul dintre cavalerii de onoare începe să îl bărbierească pe mire (se preface, dând cu spumă de ras, pe care apoi o curaţă cu latura neascuţită a unui cuţit). În tot acest timp, mirele ţine cu multă grijă sub talpa piciorului banii cu care trebuie să-l plăteasca pe cel care îl bărbiereşte. În tot timpul bărbieritului, ceilalţi cavaleri de onoare şi lăutarii vor încerca să fure banii de sub piciorul mirelui, iar acesta să îi păzescă cu străşnicie, căci dacă ar rămane fără bani, ar rămane nebărbierit deci nu ar mai deveni bărbat.

Voalul miresei
Voalul este este cel care protejează privirea miresei de imaginea altor mirese din jurul său. Tot voalul aduce şi o notă de mister şi eleganţă atitudinii miresei. Câţi dintre noi şi-ar putea imagina o mireasă fără voal? Dar rădăcinile acestui obicei de a purta voal nu sunt deloc plăcute. Voalul îşi are originea în perioada în care căsătoriile erau aranjate. Se pare că menirea sa era să acopere faţa viitoarei soţii, până când cununia era încheiată, şi deci era prea târziu pentru mire să se mai răzgândească şi să refuze căsătoria.

Gatitul miresei
Naşa, mama, surorile şi domnişoarele de onoare o ajută pe mireasă să îmbrace rochia albă şi accesoriile pregătite. La final, naşa prinde în părul miresei voalul şi diadema (de cele mai multe ori, mireasa are deja părul prins şi aranjat, inclusiv voalul şi diadema, aşa încât naşa doar se preface, mişcând un pic de voal).

Turta miresei
La sfârşitul horei miresei, naşa rupe deasupra capului miresei turta miresei în patru bucăţi, care se împart apoi tuturor celor prezenţi. Tradiţia spune că toţi ce vor gusta din turta miresei vor fi fericiţi şi vor avea mult noroc în anul următor.

Cavalerul şi domnişoara de onoare
Se pare că pe vremurile când mirele îşi răpea mireasa cu forţa şi împreună cu camarazii săi fugea cât mai departe de familia acesteia, cavalerii şi domnişoarele de onoare se îmbrăcau identic cu mirele şi mireasa pentru a-i deruta pe urmăritori. În felul acesta rudele fetei răpite nu ştiau pe cine să urmărească şi de cele mai multe ori pierdeau urma tinerilor însurăţei. Deci menirea cavalerului şi a domnişoarei de onoare este de a ajuta la duna desfăşurare a întregii nunţi, fiind mereu alături de miri, fiind dispuşi în orice moment să intervină atunci când se iveşte o problemă. Sarcinile cavalerului şi ale domnişoarei de onoare le găseşti aici.

Petrecerea miresei
O tendinţă a ultimilor ani este petrecerea în cinstea miresei organizată de prietenele apropiate ale viitoarei mirese. Petrecerea se desfaşoară, de obicei în acelaşi timp cu petrecerea burlacilor. Locul trebuie bine ales; poate fi un local închiriat sau casa unei prietene. Din desfăşurătorul petrecerii nu trebuie sa lipseasca jocurile cu tentă sexuală sau un picant număr de striptease masculin. Contraindicaţii: poate avea efecte secundare nedorite asupra soacrelor cu idei tradiţionale.

Petrecerea burlacilor
Petrecerea burlacilor, un obicei din ce în ce mai des întâlnit şi la noi, este organizată cu câteva zile înaintea nunţii şi participă numai băieţii, prieteni ai mirelui. Petrecerea trebuie alimentată din belşug cu băuturi, iar locaţia poate fi un club închiriat (de striptease) sau în casa unui prieten, cu participarea obligatorie a cel puţin unei stripteuse. Contraindicaţii: poate da dependenţă.

Petrecerea mirilor
Petrecerea mirilor este de fapt sărbătorirea cununiei civile, când aceasta este în altă zi decât cea religioasă. Petrecerea este organizată de părinţii şi prietenii apropiaţi ai cuplului, ocazie cu care, invitaţii aduc diferite cadouri viitorilor miri. Cuplurile mai petrecăreţe organizează astfel de evenimente cu câteva săptămâni înainte de cununia civilă şi religioasă, chiar dacă sunt în aceeaşi zi. Uneori este recomandată organizarea cununiei civile într-o zi diferită de cea a cununiei religioase, deoarece, în ziua nunţii, veţi avea mai mult timp la dispoziţie pentru fotografii, filmări, petrecerea timpului cu nuntaşii şi pentru a nu fi pe fugă tot timpul, din criză de timp.

Cununia religioasă sau încununarea
Este o Sfântă Taină, săvârşită în biserică. Cununia este prin excelenţă “religioasă” pentru că uneşte spiritual un bărbat şi o femeie cu aceeaşi credinţă şi dorinţa de a-şi manifesta şi desăvârşi dragostea unuia pentru altul, de a se mântui impreună prin împlinirea liberă şi conştientă a poruncilor dumnezeieşti de către cei care cunună. Cununia are valoare veşnică.

Lumânările de cununie
Lumânările aprinse înseamnă în viaţa bisericească simbolul purităţii sufleteşti al puterii credinţei, focul iubirii creştine şi nădejdea luminii dumnezeieşti. Lumânările de cununie simbolizează modelul luminos al naşilor care-i vor călăuzi pe timpul vieţii. Mirii, la rândul lor, trebuie să devină model de familie pentru alţii. De aceea, la finalul slujbei, mirii ies din biserică purtănd făcliile ei înşişi.

Cununiile
Sunt sub formă de coroane şi sunt făcute, de obicei, din metal preţios. Ele simbolizează demnitatea împărătească a mirilor, încununarea cu virtuţiile celuilalt. Mirii sunt trataţi ca împăraţii: li se acordă onoare deosebită, li se aşterne covor nou sub picioare, sunt trataţi cu nedisimulată cinste, sunt aşezaţi în centrul mesei celei mai bogate şi sunt fericiţi de toată lumea.

Aşezarea miresei la stânga mirelui
Poziţionarea miresei la stânga mirelui provine de pe vremea când mirele îşi răpea iubita şi apoi se lupta pentru a o păzi de cei care doreau să o recupereze. De aceea mâna dreaptă trebuie să fie liberă, pentru putea mânui sabia.

Verighetele
Folosirea verighetelor ca semn al făgăduinţei şi autorităţii are rădăcini precreştine. Ele simboliză deţinerea adevărului, al măririi sociale de care se bucură cineva în mediul social în care trăia. În creştinism simbolizează iubirea fără de sfârşit pe care şi-o doresc cei doi miri. La sfârşitul slujbei, mirele schimbă verigheta miresei pe inelarul mâinii stângi, iar mireasa schimbă inelul mirelui. Schimbarea verighetelor semnifică dragostea liber împărtăşită, pe care fiecare o doreşte celuilalt.



Utilizarea verighetelor ca simbol al iubirii îşi are originea în Egiptul Antic. Egiptenii credeau că prin inelarul mâinii stângi trece o venă care duce direct la inimă. Astfel, prin schimbul de verighete între soţi, se consideră că se realizează o legatură directă între inimile lor. Verighetele sunt realizate din aur (un metal pur) pentru a simboliza atât durabilitatea căsniciei, cât şi puritatea sa.

Paharul mântuirii
Fie că este un pahar cu vin, fie cu miere, acesta se oferă mirilor împreună cu o felie de pâine sau cozonac pentru a gusta de trei ori. Este sibolul comuniunii celor doi de-a lungul vieţii celor doi, care arată că fără împărtăşire nu există o mântuire reală.

Călcatul pe picior
Se spune că primul dintre miri care va reuşi să-şi calce partenerul pe picior în timpul dansului în jurul mesei (în biserică) va conduce în căsnicie şi va avea întotdeauna ultimul cuvânt de spus.

Aruncarea cu grâu şi orez – acestea se aruncă în calea tinerilor însurăţei ca simbol al belşugului şi fertilităţii acestora. Se pot arunca şi la cununia civilă, nu doar la cea religioasă.

Mărturiile
Bomboniere sau săculeţi cu bomboane oferite invitaţilor de către miri. Nuntaşii vor lua acasă aceste mărturii. De regulă mărturiile conţin 5 bombonele învelite în marţipan sau zahăr caramelizat, simbolizând sânâtatea, fericirea, fertilitatea, viaţa lungă şi belşugul. Aceste mărturii se pot face cadou invitaţilor în biserică (imediat după slujbă) sau la local, prin aşezarea lor pe masă, la fiecare loc în parte. Mărturiile pot avea adăugat un cartonaş cu numele persoanei care trebuie să se aşeze, sau cu numele (eventual poza) mirilor.

Valsul miresei
Dansul cu care mirii deschid seara poate fi un vals sau orice altă melodie pe care aceştia o doresc sau o consideră sugestivă. Această tradiţie provine de pe vremea balurilor de la palatele regale, unde primii care deschideau seara (şi dansul) erau gazdele. Dansul lor este urmat de cel al naşilor, al socrilor şi de abia apoi de către ceilalţi nuntaşi. Dacă mirii doresc, pot dedica melodii sugestive şi pot prezenta la microfon într-un mod mai deosebit şi dansul mirelui cu mama sa, şi al miresei cu tatăl acesteia.

Furatul miresei
Furtul miresei este probabil cel mai răspandit obicei tradiţional românesc. Mai multi nuntaşi, pe ascuns, şi feriti de privirile mirelui şi ale naşilor, răpesc mireasa şi o duc într-un loc ştiut numai de ei. Apoi aduc pantoful acesteia sau altă dovadă pentru a demonstra mirelui că într-adevăr mireasa este la ei. Pentru a o aduce înapoi, se cere o răscumpărare. Aceasta poate fi plătită în sticle de băutură, mici atenţii, sau chiar îndeplinirea unor sarcini haioase. Mireasa este considerată a fi în grija naşului pâna la miezul nopţii, şi a mirelui după aceasta oră. De aceea, dacă furtul are loc pană în ora 12, naşul este cel care plăteşte răscumpărarea, iar după această ora mirele este cel responsabil.

Tortul de nuntă
Acesta este un simbol foarte important al nunţii, fiind primul lucru pe care mirii îl împart atât între ei, cât şi cu restul nuntaşilor.

Tăierea tortului
Tăierea tortului este primul lucru pe care mirii îl fac împreună, după cununie. Mireasa, împreună cu mirele vor tăia prima porţie din tort. Hrănindu-se unul pe celalalt cu tort simbolizează implicarea în cuplu, cum îşi “hrănesc” dragostea dintre ei.

Legatul miresei
Aproape de sfârşitul nunţii, naşa scoate voalul de pe capul miresei şi îi pune o eşarfă (batic) sau o pălărie, simbolizând trecerea de la statutul de fată la cel de nevastă. Voalul miresei se pune ori pe capul unei fete necăsătorite, care se spune că va fi următoarea care se va căsători, ori se va pune pe capul domnişoarei de onoare.

Aruncarea buchetului
Fetele nemăritate se grupează în spatele miresei, iar aceasta, fără a se uita, aruncă peste umeri buchetul de mireasă. Se spune că cea care îl va prinde, sau care este cea mai apropiată de locul în care a căzut buchetul, va fi următoarea care se va mărita în curând.

Aruncarea jartierei
Mirele îi va scoate miresei jarteaua de pe picior, de cele mai multe ori prin gesturi menite să aducă zâmbetul pe chipul invitaţilor (eventual se poate renunţa la mâini, iar scoaterea jartierei să se facă exclusiv cu dinţii). Băieţii neînsuraţi se grupează apoi în spatele mirelui, iar acesta, fără a se uita, aruncă jarteaua peste umeri. Se spune că cel care o va prinde, sau care este cel mai apropiat de locul în care a căzut jarteaua, va fi următorul care se va însura.

Ci'orba de potroace'
După o noapte întreagă de băut şi dănţuit, nuntaşii au nevoie de o ciorbiţă fierbinte pentru a se drege. Astfel, se adună la miri acasă (sau la unii dintre socrii), unde continua petrecerea de a doua zi, denumită şi `ciorba de potroace`. La această petrecere sunt invitaţi numai rudele sau prietenii extrem de apropiaţi, fiind de regulă un prilej de a schimba impresii despre nunta şi a ii felicita încă o data pe miri.

Trecerea pragului
Motivul pentru care se obişnuia ca mirele să-şi treacă soţia în braţe peste prag atunci când păşeau pentru prima oară în căminul comun, era acela de a o feri de spiritele rele ascunse sub pragul casei.

Luna de miere
Deşi în zilele noastre noţiunea de `luna de miere` are o conotaţie pozitivă, această tradiţie are la bază un obicei nu tocmai fericit pentru tânăra mireasă. Pe vremuri, când mirii obişnuiau să-şi răpească cu forţa iubitele, aveau nevoie de un timp în care să le ţină departe de casă în speranţa că şi ele se vor îndrăgosti de ei. Astfel a început să se formeze noţiunea de `lună` petrecută de cei doi singuri şi izolaţi de restul lumii. Mierea se pare că este inclusă în această expresie, întrucât băutura cu care mirele îşi ameţea iubita pentru a nu mai încerca să fugă era pe bază de miere. Şi de aici noţiunea de `luna de miere`. mai mult^[1]